Saltul mortal din raiul comunist în paradisul european

Saltul mortal din raiul comunist în paradisul european

În momentul prăbuşirii regimului comunist percepţia românilor din interiorul graniţelor României asupra teritoriilor pierdute în 1940 era destul de vagă.

Realităţile din stânga Nistrului erau privite în mod firesc prin prisma nedreptăţilor istorice legate de ocupaţia sovietică. Prin urmare, depăşirea frustrărilor legate de dominaţia unui sistem totalitar „de import” viza şi revenirea Basarabiei în graniţele de până la război. Adevărul istoric, tăinuit preţ de jumătate de secol, despre Pactul Ribbentrop-Molotov, notele ultimative ale Guvernului sovietic din iunie 1940, foametea organizată, colectivizarea, deportările, deznaţionalizarea, suprimarea tuturor drepturilor politice şi economice, au constituit elementul de foc al discursului politic din acea etapă. Acum un sfert de secol, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, puţini erau cei în stare să producă nişte analize geopolitice mai profunde şi să coreleze aspiraţiile perfect legitime cu realitatea „din teren”, adică din fosta RSS Moldovenească, dar şi cu cea internaţională.

Setea arzătoare de justiţie se orienta spre dorinţa nestăvilită de revenire la perioada interbelică. „Istoria se repetă”, iată unul dintre laitmotivele reluate de tribunii de atunci. Fiind cuprinşi de stări paseiste, mulţi dintre noi şi-au consumat destulă energie şi timp, râvnind să refacă vremurile paradisiace de altă dată. La scară mai largă, întreaga bătălie se purta împotriva unui imperiu sovietic mort definitiv şi, implicit (dar inconştient), în favoarea unui alt imperiu, cel american, care a rămas triumfător de unul singur pe scena istoriei după dispariţia spectaculoasă a rivalului său ideologic. Societatea moldovenească, alături de celelalte state din „lagărul socialist”, s-a apucat de zor să demonteze piesă cu piesă sistemul comunist, efort necesar şi lăudabil, desigur. Iar în calitate de singur model bun de imitat a fost urmat sistemul occidental. La întrebarea „Cum ţi-ai dori viaţa ta de acum încolo?” oricine din zona noastră răspundea (şi mai răspunde) prompt şi univoc: „Vreau să fie şi la noi ca-n Occident”. Occidentomania a devenit o stare de spirit cvasi-generală. Iar paradigma liberală, fiind inoculată metodic în mentalul colectiv, a ajuns să fie privită ca fiind una axiomatică, inevitabilă, norma însăşi, felul „natural” de a vedea lucrurile.

Astfel, lepădându-se ca de ciumă de dogmele comuniste, moldovenii n-au apucat să înţeleagă cum li s-au injectat cu abilitate dogmele liberale, privite ca piloni ai noii religii menite să mântuiască toţi năpăstuiţii vechiului regim. Democraţia, reformele, drepturile omului, privatizarea, piaţa liberă, libertatea de exprimare, corectitudinea politică, integrarea europeană, globalizarea etc. s-au constituit în tot atâtea elemente-cheie ale noilor „hărţi mentale”, croite cu grijă în imaginarul colectiv. Iar orice nereuşită sau eşec de proporţii, legate de efectele economice şi sociale dezastruoase, sunt puse în seama a doi factori „obiectivi”: 1) tranziţia (dinspre sistemul comunist spre cel (neo)liberal), care pentru ţări ca Moldova presupune în mod automat îndepărtarea de Rusia (până la ostilizarea relaţiilor cu această ţară confundată cu defuncta URSS) în favoarea apropierii de Occident (văzut ca un alt „frate mai mare”, pus pe binefacere şi pe susţinerea din raţiuni caritabile a foştilor sateliţi sovietici); 2) calitatea proastă a guvernărilor (care, odată fiind schimbate în urma unui nou scrutin electoral, vor deveni din ce în ce mai bune, eficiente, „democratice”, „proeuropene”, necorupte). Însă, în pofida aşteptărilor, după douăzeci şi cinci de ani de „exerciţiu democratic”, piaţă liberă şi succesiune la guvernare, lucrurile merg din rău în mai rău, iar versiunea liberală a „viitorul luminos” se tot amână.

În acest context oarecum neaşteptat, cei care şi-au mai păstrat discernământul şi spiritul de analiză caută să pătrundă cauzele profunde ale dezastrului economic, social şi moral în care se prăbuşeşte ca într-o prăpastie întreaga societate. Nedreptatea strigătoare la cer care s-a extins asupra întregului corp social, provocând suferinţe grave majorităţii covârşitoare a populaţiei, acutizează spiritul critic şi impune diagnosticarea corectă a maladiilor colective devenite insuportabile. Deindustrializarea, privatizarea masivă prin „terapii de şoc” şi trecerea proprietăţii statului în proprietatea fostei nomenclaturi comuniste, ca şi a întregii cohorte de profitori ai tranziţiei, au generat inegalităţi sociale uriaşe. În locul unui stat social, râvnit de toată lumea, a apărut un stat caricatural, cu milionari de carton şi milioane de şomeri, ce au împânzit lumea în căutarea unei bucăţi de pâine pe pieţele forţei de muncă din exterior, în special cele ale Rusiei şi a ţărilor din Uniunea Europeană. Dacă vrem să caracterizăm în doar trei cuvinte modelul de regim politic ce s-a constituit în statul din stânga Prutului, acestea ar fi: plutocraţie, cleptocraţie, ohlocraţie. „Democraţia de masă” în versiunea moldovenească a generat un soi de „sat al lui Potemkin”, unde instituţiile şi legislaţia, copiate mecanic după modelul occidental, nu reprezintă decât decorul obligatoriu pentru spectacolul public ce pare a fi unul fără sfârşit.

De la deportările staliniste la cele liberale

Cu titlu de paradox sau curiozitate scandaloasă ce ţine de realităţile din ultimul sfert de veac am putea remarca în mod special atitudinea faţă de fenomenul numit „nomadism de masă” sau „de asfalt”. Aşadar, se ştie că circa un milion din cele aproximativ trei milioane şi jumătate de cetăţeni ai Republicii Moldova sunt plecaţi la muncă peste hotarele ţării. Se mai ştie că basarabenii au suportat două valuri de deportări sub regimul sovietic, respectiv în iunie 1941 şi în iulie 1949. Motiv pentru care condamnarea regimului comunist cu tot cu bestialul Iosif Stalin a devenit o atitudine firească a oricărui om întreg la minte şi cu un minim bun simţ. Cum se întâmplă, însă, că noile deportări în masă, survenite în perioada post-sovietică, de proporţii infinit mai mari şi cu consecinţe sociale de-a dreptul catastrofale, nu provoacă aceeaşi indignare? Explicaţii ar fi cel puţin câteva. Mai întâi, datorită faptului că deportările sovietice erau forţate, lumea fiind mânată cu pistolul automat în vagoanele de vite ale trenurilor de marfă, cu destinaţia Siberia. Asta în timp ce deportările post-sovietice sunt „benevole”, cei de azi deplasându-se în mijloace de locomoţie mult mai confortabile decât înaintaşii lor. Însă de această dată deja nu „odiosul Stalin” este cel care îi dezrădăcinează şi îi împinge afară din ţara lor, din locurile natale, de lângă mormintele strămoşilor, lacrimile mamelor şi dorul copiilor. Fiind spălaţi temeinic pe creier prin intermediul sofisticatelor inginerii sociale, moldovenii, alături de ceilalţi confraţi de suferinţă din „lagărul ex-socialist”, îşi îndreaptă criticile doar spre propriile guverne, incapabile să creeze destule locuri de muncă, în pofida urmării docile a reţetelor prescrise de SUA, UE, FMI, BM şi OMC.

Valurile „căutătorilor de noroc”, ai consumatorilor „visului american” dornici să găsească un loc de muncă „la negru”, pe şantierele de construcţii de la Moscova sau din ţările UE cresc din an în an. Depopularea ţării are efecte de-a dreptul devastatoare: zeci de mii de familii destrămate, copii rămaşi în grija rudelor şi a vecinilor, indicatori demografici terifianţi, mai gravi decât cei de pe timp de război sau de ciumă. Anual sate întregi dispar de pe harta ţării, grădiniţele şi şcolile din zona rurală se închid din lipsă de copii. Însă entuziasmul ce însoţeşte „marşului triumfal” spre Europa nu mai conteneşte. Cultura de masă, care a penetrat masiv în rândurile populaţiei prin film, televiziune, Internet, producţie sonoră (fiindcă muzica e totuşi altceva), publicitate, vestimentaţie etc. a determinat anestezierea percepţiei critice, în special în mediul tineretului, care a plonjat cu tot cu urmele de raţiune în „societatea spectacolului”. În preajma universităţilor din Chişinău se înghesuie panouri stradale ademenitoare, care invită studenţii să nu rateze şansa vieţii lor. „Work and Travel” te invită să mergi în America, pentru a munci la ei, nu la tine acasă, pentru ei, nu pentru tine şi pentru ţara ta. Iar cei mai fericiţi chiar se aleg şi cu câte un „Green card” în SUA sau mai curând în Canada, cu condiţia să fie tineri familişti şi să dorească să-şi părăsească definitiv Patria în schimbul „unui trai decent” – nu-i aşa? – dincolo de Atlantic.

De la comisarii bolşevici la cei europeni

În Republica Moldova puţini sunt cei care au înţeles natura relaţiei dintre Occident şi spaţiul ex-comunist, în special rolul de periferie economică bună de furnizat forţă de muncă ieftină pe pieţele externe şi de consumat produse de origine occidentală acasă. În condiţiile care ni se oferă cu generozitate de „nacialnicii” din Vest dispuşi să-şi apere cu străşnicie supremaţia economică şi tehnologică, ţări ca Moldova sunt pur şi simplu condamnate la o subdezvoltare cronică. Iar „indicaţiile preţioase”, emise cu regularitate şi în mod implacabil „de sus” (de la FMI, BM, SUA, UE etc.), în loc să amelioreze situaţia economică şi socială, împing ţara spre o ruinare definitivă. Altfel zis, „centrul” de la Washington a reuşit să impună şi în Republica Moldova modelul neoliberal al „şcolii de la Chicago”, cu tot cu miturile indispensabile acestui nou tip de capitalism, ce s-a constituit în ultimele decenii şi care este numit pe drept cuvânt prin mai multe expresii sinonime: „capitalism financiar”, „capitalism speculativ”„capitalism cămătăresc”, „capitalism corporatist”. Rolul rezervat unor ţări ca Moldova este cel de colonie nedeclarată într-un sistem global dominat de colonialismul economic. Iar pentru ca acest model injust şi imoral să aibă priză în societăţi precum cea moldovenească, ocupaţia economică a fost precedată de ocupaţia intelectuală. Vasta operaţiune de setare a creierelor în baza parametrilor prestabiliţi presupune în mod imperativ penetrarea masivă de către reţelele de influenţă din Occident a spaţiului mediatic, a sistemului de învăţământ şi a partidelor politice. Omologarea potrivit standardelor respective, omogenizarea şi aplatizarea minţilor nici măcar nu sunt privite ca un rău social, ca o ameninţare, ca o agresiune directă contra unei colectivităţi naţionale care se pare că îşi pierde iremediabil instinctul autoconservării, ca şi capacitatea de a defini propriile interese naţionale în raport cu alte entităţi statale sau suprastatale.

Pe vremea de tristă amintire a URSS-ului elevii şi studenţii erau îndoctrinaţi cu miturile „Marii Revoluţii din Octombrie” şi al „comunismului ştiinţific”. Astăzi, generaţia tânără audiază cursuri interminabile, scrie compuneri şi teze de licenţă pe cea mai în vogă temă – integrarea europeană. Aflându-se într-o stare de extaz colectiv, politicienii şi jurnaliştii, profesorii din universităţi şi educatorii din grădiniţe, bibliotecarii şi juriştii repetă în neştire formule magice ale „noului şamanism”: „valori europene”, „principii europene”, „criterii europene”, „norme europene”, „parcurs european”, „destin european”, „vocaţie europeană” etc., etc. Întregul domeniu al ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţa economică subalternă aceleiaşi ideologii, este invadat pe de-a-ntregul de miturile liberalismului (globalismului, societăţii deschise, egalităţii şanselor ş.c.l.).

Odată cu dispariţia URSS am scăpat de comisarii bolşevici, care îşi exercitau dictatura cu ajutorul terorii. Dar, printr-un trist concurs de împrejurări istorice, aceştia au fost succedaţi de comisarii europeni care ne ţin lecţii de la balcon, tratându-ne ca pe nişte semi-barbari care trebuie ridicaţi până la nivelul civilizaţiei lor şi impunându-şi dictatul prin manipulare subtilă. Printre mijloacele lor predilecte sunt reţelele TV, dominate de „analiştii politici” şi exponenţii „societăţii civile” hrăniţi de Fundaţia SOROS şi alte reţele de intoxicare soft, şcolirea până la uniformizarea totală a „liderilor politici” prin intermediul seminarelor şi a trainingurilor, care până la urmă se soldează cu apariţia unei clase de subordonaţi ai centrelor de putere occidentale care confundă interesele naţionale cu „integrarea europeană” sau „aderarea la NATO”.

De la Independenţă la Vasalitate

Am susţinut la sfârşitul lunii august a anului trecut, cu prilejul aniversării a 23 de ani de la proclamarea Independenţei, o conferinţă de presă, pe care am intitulat-o: „Republica Moldova: de la independenţă la vasalitate”. Insistam asupra faptului că, pentru a înţelege profund ce s-a întâmplat în momentul proclamării neatârnării naţionale şi ce a urmat, e nevoie să definim corect contextul istoric şi circumstanţele geopolitice în care s-au produs acele evenimente. Altfel zis, să renunţăm la ochelarii de cal, să avem o perspectivă largă asupra realităţilor. În mod evident, prăbuşirea URSS şi a regimului comunist au reprezentat o oportunitate istorică pentru afirmarea noastră ca popor liber şi ca stat independent. Însă în acel moment nu am sesizat că dezagregarea URSS a însemnat şi sfârşitul lumii bipolare, constituite în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Practic, regulile dreptului internaţional, instituite după Pacea de la Ialta, au fost spulberate. „Războiul rece” care s-a încheiat cu victoria Occidentului (al cărui lider incontestabil este SUA) a însemnat nu doar „sfârşitul comunismului”. Pomenindu-ne scăpaţi din GULAG-ul sovietic noi nu am observat că învingătorii în „războiul rece” şi-au impus propriile condiţii capitulanţilor. Iar printre învinşii care au acceptat necondiţionat „soluţiile salvatoare” de peste Ocean s-au numărat nu doar conducătorii Rusiei (succesoarea de drept a URSS), ci şi cei ai Moldovei, alături de ceilalţi confraţi fericiţi de evadarea din trecutul nesuferit spre viitorul atât de promiţător. Deosebirea de bază între perdanţii unui război clasic şi ai celui „rece” constă în faptul că pe parcursul întregii istorii învinşii erau conştienţi de propria postură şi acceptau condiţiile de pace ca urmare a unei înfrângeri militare. Însă în acest „război non-militar” cei răpuşi nu reuşiseră să înţeleagă rolul pe care şi l-au asumat. Iar ceea ce ştiam de la lecţiile de istorie ca fiind condiţii de capitulare după căderea comunismului s-au numit condiţii ale Fondului Monetar Internaţional, ale altor „parteneri de dezvoltare”. Respectivele condiţii, care presupuneau contractarea de credite uriaşe, privatizarea masivă, liberalizarea pieţei de capital, deschiderea propriilor pieţe de desfacere pentru mărfurile occidentale, nu erau înţelese de către moldoveni (ca, de altfel, şi de ceilalţi) ca nişte contribuţii de război în favoarea învingătorilor, ci ca „soluţii magice” pentru propria economie. Aşa cum subliniază economistul american Joseph Stiglitz, singura ţară din spaţiul ex-comunist care nu a urmat orbeşte sfaturile FMI a fost China, evitând astfel efectele dezastruoase care au afectat celelalte ţări din spaţiul respectiv. Dacă tot a venit vorba, ar merita să mai cităm măcar încă vreo câţiva autori americani care ar putea avea darul să-i dumirească pe cei dornici să priceapă cum funcţionează noul model de capitalism transnaţional: Immanuel Wallerstein, John Perkins, David K. Korten, William Greider. Desigur, lista ar putea fi continuată la nesfârşit, doar că deocamdată puţini sunt cei care se apleacă asupra unor astfel de lecturi.

Doi minus unul egal cu unu 

Revenind la prăbuşirea sistemului bipolar să reţinem cel puţin un aspect ce ţine de domeniul evidenţei. Dar mai întâi să facem cel mai simplu exerciţiu aritmetic: 2 – 1 = 1. Prin urmare, URSS a picat din ecuaţie, rămânând în picioare doar SUA. Echilibrul strategic dintre SUA şi URSS a dispărut. Din acel moment, SUA au devenit singura putere globală sau hiper-putere mondială, cu pretenţii de imperiu planetar. Din acel moment Republica Moldova, alături de celelalte ţări ex-comuniste, a devenit „target-country” pentru rechinii capitalismului speculativ. Şi, aşa cum cunoaşte oricine este la curent cu schimbările geopolitice din ultimele decenii, statele naţionale ca subiecţi tradiţionali ai dreptului internaţional au cedat locul corporaţiilor transnaţionale. Fenomenul respectiv a afectat şi Vestul. Intrând în solda mega-corporaţiilor, guvernele occidentale, care sunt produsul campaniilor electorale finanţate de acestea, s-au transformat din decidenţi politici în executanţi docili. Fenomenul „puppet governance” este unul bine cunoscut în politologia modernă. În aceste condiţii înşişi exponenţii politici ai puterilor occidentale nu sunt altceva decât nişte purtători de cuvânt ai giganţilor economici care îi promovează în funcţii.

Şi aşa cum căderea din URSS în UE, alias „integrarea europeană” ne este servită ca singura cale de propăşire a ţării, Republica Moldova nu face altceva decât să urmeze orbeşte reţetele impuse din exterior. Din subiect de drept internaţional, am ajuns în postura de obiect al unor jocuri geopolitice străine. Am aspirat spre o independenţă reală, dar ne-am pomenit în starea de vasalitate. Am scăpat de postura de satelit al URSS şi am devenit satelit al SUA şi UE. Am tins spre autoguvernare şi am ajuns sub guvernare externă. Mai grav, clasa guvernantă, marcată de un profund sindrom al provincialului acceptat la masa elitei globale, îşi exaltă ca pe o virtute de mare valoare propria slugărnicie faţă de birocraţia europeană şi centrul de comandă de la Washington. Iar toate insuccesele sunt puse exclusiv pe seama unei încovoieri insuficiente faţă de instructorii dinafară. Aşa cum spuneam, asupra gradului de conformitate (obedienţă) a actului guvernamental cu directivele occidentale veghează neobosit „noul cler” în persoana animatorilor TV şi a „experţilor independenţi” hrăniţi din granturi străine şi din punga oligarhilor locali.

Raporturile dintre Bucureşti şi Chişinău, chestiunea identitară şi jocul internaţional

În toată această nesfârşită „poveste de succes”, cum au botezat occidentalii sforţările de „integrare europeană” a guvernanţilor de la Chişinău, rolul administraţiei de la Bucureşti este unul demn de toată admiraţia: nişte piloţi orbi, vorba lui Mircea Eliade, îi ghidează pe alţi timonieri nevăzători spre „paradisul terestru” gândit de străini pentru uzul nostru şi pentru folosul lor. Că România este cu câţiva paşi înaintea Republicii Moldova pe cale integrării, se vede de la o poştă. De exemplu, România s-a înfundat în datorii externe şi a devenit spaţiu de absorbţie a mărfurilor occidentale în detrimentul propriilor producători, în proporţii infinit mai mari decât Republica Moldova. Sau: Bucureştiul a îmbrăţişat principiul sacrosant de nediscriminare a „gayilor” ori a homosexualilor (de fapt, de promovare a sodomiei) în spiritul „corectitudinii politice” şi al „toleranţei” faţă de păcat mult înaintea Chişinăului. Românii deja şi-au deschis piaţa funciară pentru străini, iar moldovenii încă nu, românii deja privatizează pădurile, iar moldovenii încă nu. Dar dacă tot au fost semnate tratatul de asociere şi cel de liber schimb între R. Moldova şi UE, avem toate şansele să atingem cel puţin acelaşi grad de aservire ca şi fraţii noştri de la Bucureşti.

Nu punem la îndoială bunele intenţii ale tuturor guvernărilor de la Bucureşti faţă de noi, cei de dincoace de Prut. Se ştie bine că am avut şi avem parte de sprijin politic permanent, de dragoste, de efuziuni sentimentale etc. Această atitudine merită toată recunoştinţa moldovenilor. Dar ceea ce jenează este rolul de pioni zonali în raport cu SUA şi UE, pe care şi-l asumă cu mândrie politicienii de la Bucureşti, îndemnându-şi cu insistenţă colegii de la Chişinău să urmeze acelaşi traseu dezonorant de lachei regionali ai imperiului global. Cum se manifestă această stare de lucruri? Simplu. De pildă, „am intrat noi, românii, în NATO, deci trebuie să intre şi moldovenii”, „am devenit noi parte a UE, tot aşa trebuie să procedeze şi moldovenii”. De ce? Pentru că acesta este trendul general, obiectiv, firesc şi altul nici nu poate fi. Aceasta este însăşi logica istoriei, obiectivul ei major şi sensul final. Adică, după ce societatea moldovenească a fost dominată de escatologia marxistă cu rolul providenţial al proletariatului (alături de celelalte surori de destin istoric inexorabil), s-a lăsat ademenită de escatologia (neo)liberală „made in USA”, în stilul unuia dintre apostolii noii religii planetare Francis Fukuyama şi „profeţiilor” lui despre sfârşitul istoriei. Astfel, din capitala Moldovei lumea e privită mai curând prin prisma neoconservatorilor americani decât înţeleasă în spiritul unor gânditori politici de genul lui Patrick J. Buchanan sau Paul E. Gottfried. Şi asta dată fiind influenţa uriaşă a unor astfel de concepte create cu ajutorul reţelelor media globale, a Hollywoodului, a sumedeniei de fundaţii şi instituţii, astfel încât puţin sunt cei care reuşesc să scape din mrejele fascinante ale societăţii de consum.

Ca să cităm o maximă atât de dragă lui Eminescu, „Non idem est si duo dicunt idem” (Nu e acelaşi lucru când doi oameni spun acelaşi lucru sau Aceleaşi vorbe nu spun neapărat acelaşi lucru). Altfel zis, aşa cum există „lumea văzută de la Bucureşti” (Paul Anghel citat de Ilie Bădescu) şi „lumea văzută de la Moscova”, tot astfel există şi „lumea văzută de la Chişinău”, cu toate specificităţile locului, determinate de factori istorici, culturali şi alt ordin. Iar o atitudine corectă faţă de această colectivitate cu un trecut tragic şi un prezent vulnerabil ar presupune din partea unor prieteni mai mult tact şi delicateţe în comunicare. Un prieten adevărat, atunci când vrea să te ajute, nu vine să te înveţe ce ai de făcut şi cum trebuie să-ţi rânduieşti viaţa. El te întreabă „Cu ce-aş putea să-ţi fiu de folos? Cum aş putea să te ajut?”.

„Libera circulaţie” – un criteriu sacrosant al noii religii

În aceste condiţii, câţi dintre cei care practică sau comentează politica în Republica Moldova ar mai fi în stare să pună la îndoială, de pildă, „avantajele” celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor? Câţi mai reuşesc să observe în ce măsură aceste schimburi sunt echivalente? Câţi mai au ochi să vadă şi minte să înţeleagă că moldovenii exportă (cu sutele de mii!) în special oameni, dar importă mărfuri, servicii şi capitaluri de origine străină? Din nefericire, extrem de puţini. Iar între timp mulţimile rămân sub vraja discursului public dominant, articulat în flux continuu de „oracolii” autohtoni (tocmiţi de stăpânii străini sau pur şi simplu aflaţi într-o stare de insuficienţă intelectuală cronică) şi de „demnitarii” occidentali (care ne tot fericesc cu vizite ritualice, reflectate în presă cu pompă, asemenea unor apariţii publice ale Papei). Starea de incantaţie de care se lasă copleşiţi cu astfel de ocazii „pantalonarii” şi „bonjuriştii” locali ar putea calificată drept culme a servilismului. Dar asta doar în cazul în care aceştia ar fi conştienţi de rolul de servitori ce li se rezervă în jocul internaţional în care sunt atraşi. Însă cum ignoranţa este trăsătura definitorie a neo-ciocoimii moldoveneşti, umflată în pene de propria importanţă, inşii din tagma respectivă chiar se iau în serios, considerând că ar întreţine un dialog cu occidentalii.

Gemenii locali: unul cu faţa spre Apus, altul cu faţa spre Răsărit

Dar viaţa publică din R. Moldova nu e populată doar de euro-entuziaşti. Mai există şi o altă parte a societăţii, care cuprinde cam jumătate dintre cetăţeni, cu simpatii filoruse. De fapt, aceştia reflectă cu o simetrie agasantă sindromul oponenţilor lor prooccidentali: ei văd ţara nu ca pe un întreg (ca pe o entitate independentă care să coopereze cu lumea din jur), ci ca pe o parte a unor spaţii geopolitice regionale sau globale. Şi dacă cei numiţi convenţional „de dreapta” îşi leagă toate speranţele de fuziunea cu spaţiul politic şi economic occidental, rivalii lor „de stânga” au aşteptări simetrice, percepându-şi ţara ca pe un apendice al Rusiei în zonă. Fără a pune la îndoială nevoia de a avea relaţii excelente atât cu Vestul, cât şi cu Estul, chestiunea asupra căreia am dori să atragem atenţia cititorilor este de altă natură. Aşa cum „dreapta” nu înţelege riscurile desuveranizării şi a asumării posturii de piesă de joc geopolitic şi economic al UE (SUA), stânga nu se dumireşte asupra pericolelor identice ce ar surveni în cazul înglobării Republicii Moldova în Uniunea Vamală. În timp ce primii exaltă tehnologiile şi standardele occidentale net superioare celor ruseşti, ultimii accentuează nevoia de a primi din partea Rusiei resurse energetice ieftine şi a păstra accesul pe piaţa răsăriteană a mărfurilor moldoveneşti (în special de origine agricolă). Aşa stând lucrurile, n-ar fi o exagerare să susţinem că cele două tabere beligerante nu au nici o viziune asupra interesului naţional al ţării, ci se pliază de fapt pe nişte interese străine, prezentându-se în rolul de vârfuri de lance ale politicii externe ale respectivelor entităţi geopolitice în regiune. Iar dacă mai punem la socoteală susţinerea politică, mediatică şi financiară a fiecăreia dintre cele două facţiuni rivale, atunci realizăm cu uşurinţă ca avem de a face cu două grupări clientelare aflate – conştient sa nu – în serviciul unor interese străine.

Neutralitate versus afiliere faţă de interesele altora

Pentru a ilustra această situaţie, vom da un exemplu. Este vorba despre reacţiile liderilor politici moldoveni faţă de conflictul din Ucraina. Odată cu declanşarea evenimentelor sângeroase de acum un an din centrul Kievului, guvernarea prooccidentală de la Chişinău, dând curs comandamentelor respective, s-a grăbit să-şi afişeze solidaritatea cu protestatarii violenţi, preluând papagaliceşte întreaga retorică a Washingtonului şi Bruxellesului. Iar oponenţii acesteia de „stânga” au procedat exact la fel, singura diferenţă reducându-se la faptul că aceştia s-au văzut obligaţi să preia refrenul propagandei de la Moscova. Şi asta în pofida faptului că, în conformitate cu Constituţia, Republica Moldova este o ţară neutră, ceea ce ar presupune în mod firesc neangajarea de partea vreunei părţi în cazul unor conflicte de ordin internaţional cum este cel legat de criza din Ucraina. Şi asta cu atât mai mult cu cât este vorba de o ţară vecină, cu care avem o frontieră comună destul de extinsă, ca şi multiple interese reciproce. Dar în acelaşi timp R. Moldova are interese vitale şi în raporturile ei cu Rusia, ca şi cu Occidentul. Prin urmare, o clasă politică responsabilă ar fi realizat că în aceste condiţii poziţia optimă pentru o ţară neutră este păstrarea echidistanţei faţă de părţile aflate în conflict şi, eventual, lansarea insistentă de apeluri la pace, dialog, tratative etc. O diplomaţie ofensivă ar fi putut chiar să avanseze propuneri pentru acordarea serviciilor de mediator între părţile beligerante. Asta pentru că în condiţiile unei conflictualizări crescânde între Occident şi Rusia promovarea unei politici echilibrate ar răspunde cel mai bine intereselor naţionale ale ţării. Securitatea statului, unitatea lui teritorială şi interesele lui economice ar fi protejate mult mai temeinic prin valorificarea plenară a principiului neutralităţii pe plan internaţional. Dar o asemenea politică ar impune cel puţin o condiţie minimă: o clasă politică ce şi-ar trage rădăcinile din solul naţional, nu nişte marionete ale unor centre de influenţă din exterior, mai mult sau mai puţin oculte.

Războiul identitar ca maladie socială cronică

Se ştie că Republica Moldova este devastată de un război identitar de proporţii, încă începând cu perioada Perestroika. Aşadar, de treizeci de ani ne tot certăm pentru a clarifica ce limbă vorbim şi ce identitate etnică să ne asumăm, română sau moldovenească? Aşa se întâmplă că până şi doi fraţi drepţi, unul cu carte, iar altul fără, ar putea să aibă divergenţe ireconciliabile, unul ştiindu-se român vorbitor de limbă română, iar altul zicându-şi moldovean vorbitor de limbă moldovenească. Acum, cei care şi-au asumat identitatea românească deseori sunt adepţii fervenţi ai unirii („imediate şi necondiţionate”, cum ne exprimam acum vreo două decenii şi ceva) cu România, iar oponenţii acestora, moldoveniştii, scormonesc de zor prin hrisoave şi jubilează descoperindu-l pe Ştefan ce Mare şi Sfânt pe post de protopărinte al moldovenismului. „Aha, – trâmbiţează aceştia, – oricum aţi suci-o, Moldova lui Ştefan a fost înaintea României! Prin urmare, suntem moldoveni, nu români! Iar ce care îşi zic români sunt trădători de neam şi ţară”. Inutil să vii, în astfel de discuţii pasionale, cu prea multe argumente savante de ordin etnosociologic, cultural sau lingvistic, să explici metodic procesul devenirii unor colectivităţi etnice de-a lungul istoriei, să insişti asupra diferenţei dintre perioadele premoderne şi cea modernă. Securea războiului a fost dezgropată, iar duhul a ieşit din lampa lui Aladin şi nu mai poate fi vârât înapoi. O astfel de bătălie nu se poate încheia cu victoria niciuneia dintre cele două părţi. Asta pentru că chiar dacă la un moment dat ar învinge (electoral) tabăra rusofilă şi, în mod automat, românofobă, s-ar putea ca în urma unor alte alegeri să prevaleze cu jumătate de mandat tabăra românofilă şi, implicit, rusofobă şi să anuleze toate „cuceririle” anterioare ale părţii adverse.

Desigur, fiecare dintre acestea îşi are propria viziune asupra „Patriei istorice” (România versus Rusia), ca şi asupra „duşmanului extern” (aici rolurile atribuite celor două ţări se inversează). Această dezbatere extenuantă şi sterilă minează stabilitatea politică internă, periclitează integritatea teritorială a ţării şi consumă în van energiile colective. Ar fi de reţinut şi faptul că exponenţii minorităţilor etnice, destul de numeroşi dincoace de Prut, manifestă o sensibilitate aparte faţă de aceste subiecte. Prin urmare, o abordare înţeleaptă ar impune încetarea ostilităţilor pe marginea chestiunii identitare. Şi asta pornindu-se de la faptul că, în virtutea unor circumstanţe istorice binecunoscute, acelaşi fenomen etnolingvistic a produs în Republica Moldova două denumiri, una ştiinţifică, cealaltă populară. Fiindcă într-adevăr, la noi cel care e român, e şi moldovean. Iar cel care se autoidentifică drept etnic moldovean, ar trebuie privit cu egală bunăvoinţă, cu atât mai mult cu cât toţi cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică, sunt moldoveni, termenul având aici semnificaţie politonimică. Însă aşa cum tragerea de sfori pe marginea acestor chestiuni de o sensibilitate deosebită se face tot din exterior, este practic improbabilă perspectiva renunţării la acest atu geopolitic de către centrele de influenţă respective. Iar asta şubrezeşte şi mai mult perspectivele de destindere a atmosferei politice interne şi de reconciliere civică în beneficiul întregii societăţi.

Republica Moldova ca punte de aur între România şi Rusia

Actuala Republică Moldova, fiind situată istoric, cultural şi geopolitic între „lumea rusească” şi „lumea românească” ar trebui să devină o punte de aur între ele, contribuind la familiarizarea spaţiului românesc cu vârfurile culturii şi spiritualităţii ruse şi a celui rusesc, respectiv, cu cele mai strălucite manifestări ale culturii şi spiritualităţii româneşti. În loc să se complacă în mod sadic în postura de victime ale istoriei, de exponenţi ai unei zone cu dureroase spărturi culturale, de combatanţi pe un teren al confruntărilor identitare interminabile, elitele din Republica Moldova (mai ales cele care urmează să se formeze) ar trebui să-şi privească ţara ca pe un spaţiu de confluenţe culturale şi civilizaţionale benefice, care să fertilizeze solul naţional cu influenţe asumate cu discernământ şi maturitate, atât din România, cât şi din Rusia, atât din Apus, cât şi din Răsărit. Asta pentru că orice tentativă de „occidentalizare forţată”, ca şi orice încercare de „orientalizare forţată” ar mutila grav profilul ei identitar şi ar dinamita stabilitatea ei internă. În loc să fie privită ca prilej de confruntare pe motivul dualităţii sale culturale, Republica Moldova ar trebui să opteze în favoarea unei complementarităţi, dacă nu chiar a unei osmoze culturale benefice pentru cultura naţională.

Republica Moldova: de la Independenţa Politică spre Independenţa Economică

Pe parcursul mai multor ani de zile am tot căutat să înţelegem cauzele nereuşitelor noastre economice. Dorinţa de a determina motivele acestor neîmpliniri era îndreptată în mod firesc spre formularea unei concepţii coerente de depăşire a crizei profunde în care ne-am pomenit. La un moment dat aceste preocupări au luat expresia unei lecţii academice ţinute la Academia de Ştiinţe a Moldovei la 23 iulie 2013 şi purtând denumirea pe care o reiau în intertitlul de mai sus (versiunea video a acestui discurs poate fi privită pe www.privesc.eu sau pe www.iurierosca.md, iar textul – în www.flux.md din 26.06.13). Fără a relua întregul demers de la acea oră, îndrăznesc totuşi să reproduc mai jos concluziile formulate cu acel prilej, chiar dacă între timp guvernarea de la Chişinău a optat pentru asocierea cu UE. Iată aceste teze.

„Astăzi Republica Moldova se află la o răspântie istorică. Această răspântie este în egală măsură una geopolitică, şi civilizaţională. Ţara noastră este invitată să adere în perspectivă la unul dintre cele două „spaţii vamale largi” – Uniunea Europeană sau Uniunea Eurasiatică. Ambele proiecte îşi revendică, parţial şi uneori nedeclarat, originea de la teoria lui Friedrich List, care a formulat ideea „autarhiei spaţiilor largi”. Dar, aşa cum arată istoria, o astfel de soluţie este valabilă doar pentru economii care se află la niveluri de dezvoltare comparabile şi dispun de un potenţial comparabil. Din acest punct de vedere, renunţarea într-o perspectivă apropiată la o politică economică independentă şi cedarea actului decizional unor centre de putere din exterior înseamnă autocondamnarea de bună voie la o subdezvoltare economică cronică.

Aflându-se în faţa unui examen de maturitate colectivă fără precedent, Republica Moldova are şansa să aleagă o A TREIA CALE. Este vorba de CALEA INDEPENDENŢEI ECONOMICE. Această cale este concomitent şi o opţiune geopolitică în sensul neaderării imediate şi necondiţionate la unul dintre cele două „spaţii vamale largi”, din Vest sau din Est, dar şi una de politică economică internă. Altminteri, dreptul nostru la autoguvernare devine o ficţiune, iar dezvoltarea economică – un vis irealizabil. Avem nevoie de o autarhie economică relativă, care impune o detaşare parţială şi provizorie de la procesele integraţioniste în cazul ambelor spaţii economice. Fiind cea mai săracă ţară din Europa şi având o pondere minimă în economia globală, Republica Moldova trebuie să obţină un statut economic special în dialogul său cu marile conglomerate economice. El presupune aplicarea unor măsuri de ordin protecţionist, cum ar fi apărarea pieţei interne, practicarea unor credite preferenţiale, a unor subvenţii şi facilităţi fiscale pentru o serie de genuri de activităţi economice autohtone. Regulile liberului schimb, impuse prin Organizaţia Mondială a Comerţului şi alte tratate internaţionale, trebuie renegociate.

Republica Moldova trebuie să negocieze anumite preferinţe comerciale la export în schimbul unor aranjamente politice reciproc avantajoase. Aşa cum Uniunea Europeană şi Uniunea Eurasiatică reprezintă entităţi geopolitice aflate în concurenţă, şansele ţării noastre de a-şi negocia condiţii preferenţiale pentru comerţul său exterior sunt considerabile. Varianta optimă ar reprezenta-o extinderea pe ambele pieţe. În acest sens, în mod obiectiv, politicile noastre protecţioniste nu se pot materializa fără înţelegerea şi susţinerea din partea a cel puţin uneia dintre cele două puteri regionale. În această chestiune vitală un rol decisiv îl va avea diplomaţia naţională, liberă de orice obedienţe faţă de centrele de putere din exterior.

Noul naţionalism economic, pe care trebuie să îl practicăm, nu înseamnă sfidarea regulilor internaţionale sau a marilor jucători globali, ci doar tendinţa firească de autodeterminare economică, în stare să ne ofere un viitor mai bun. Iar pentru asta depăşirea sindromului de provincie, de margine de lume, de apendice al unor mari entităţi statale sau corporatiste este vitală. În definitiv, dreptul nostru la autoguvernare, obţinut prin Declaraţia de Independenţă, trebuie realizat din plin. Iar pentru asta depăşirea fazei de imitatori docili şi inconştienţi ai unor modele impuse din exterior este una crucială. Totodată, e necesar să renunţăm la confruntările politice sterile, bazate pe ideologii depăşite, şi să practicăm suveranitatea economică. De la patriotismul anilor de emancipare etnică şi lingvistică de acum două decenii, care a divizat societatea noastră, astăzi se impune avansarea spre patriotismul economic, ce reprezintă un factor de unitate naţională.

La baza renaşterii ţării trebuie să stea două idei complementare: metafizică şi fizică, adică cea spirituală şi cea materială. Fără o temelie morală sănătoasă orice tentativă de reformă va eşua. Iar revigorarea morală a societăţii depinde, în cel mai direct mod, de revenirea la credinţa religioasă. În cazul nostru este vorba de Creştinismul Ortodox. Din această perspectivă, revoluţia spirituală, care trebuie să ia amploare în societatea noastră, trebuie să fie axată pe viziunea conservatoare. Prin urmare, şansa de afirmare a poporului nostru porneşte de la recăpătarea identităţii de creştini, aceasta reprezentând cea mai importantă trăsătură a caracterului nostru naţional.

Cercul vicios al eşecurilor noastre trebuie să fie rupt. Poporul Republicii Moldova trebuie să-şi descopere o nouă vocaţie naţională. Avem datoria să ne cultivăm o credinţă nestrămutată în propriul nostru destin. Misiunea cea mai grea cade pe umerii elitei naţionale, a intelectualilor necorupţi, liberi de dogmele în vogă şi dornici să participe la un proiect naţional fără precedent.”

Vise, ar putea spune unii parcurgând aceste rânduri. Nu îi contrazic. Doar aş vrea să amintesc un vechi adagiu care spune că orice realizare istorică majoră este precedată de un vis pe potriva ei.

În loc de epilog

Republica Moldova e un stat de frontieră. E o fâşie de pământ disputată de către rivalii geopolitici ca piesă într-un amplu joc regional şi global. Conturul ei aminteşte o barcă. Furtunile crescânde din jurul ei ameninţă această fragilă ambarcaţiune din toate părţile. Cu un echipaj împărţit în facţiuni beligerante, un căpitan debusolat şi cântece de sirenă emise din mai multe direcţii, riscurile de ademenire a corăbierilor spre ţărmuri iluzorii este maxim.

Altfel spus, în condiţiile unei instabilităţi globale crescânde, pentru Republica Moldova pericolele ce ţin de factorii externi sunt majore. În aceste circumstanţe geopolitice extrem de complexe stabilitatea internă, solidaritatea naţională şi clarviziunea liderilor politici sunt vitale pentru supravieţuirea statului. Însă tocmai aceste elemente sunt deficitare dincoace de Prut. În concluzie, viitorul ce se profilează la orizont este plin de nesiguranţă. Dar aşa cum orice criză se poate constitui întro oportunitate majoră, optimiştii ar prefera să privească ziua de mâine nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o şansă.

Iurie Roşca,http://www.noi.md/md/news_id/67015

См. подробнее: http://politmoldova.com/saltul-mortal-din-raiul-comunist-in-paradisul-european.html

Добавить комментарий

Ваш адрес email не будет опубликован. Обязательные поля помечены *

три × 2 =